Fioravanti e l’acqua
Nci stava Fioravanti, nu crandi bivitori,
lu vinu a dirrupèa e a litri lu liquori.
‘Rrivatu alla vicchiaia, tuluri si sintia,
pigghiàunu la spadda, appena si muvìa.
Scìu ddò lu tottori, li raggi nci urdinàu,
e quandu si li feci, ddò iddu riturnàu.
Liggìu lu risurtatu: “Pliurìti”, sintinziàu,
“timmi ti cè si tratta, prima cu mi ni vàu”,
alliecru, all’usu sua, Fioravanti, dummandàu.
Lu miètucu risposi: “Acqua ntra li purmoni!”
“Cosa ca no’ po’ essiri, armenu, sin’a moni”,
critàu Fioravanti, ca no’ si tava paci,
sta cosa lu curpìu, no’ si facia capaci:
“L’acqua no’ l’agghiu usata, mancu cu mi llàu,
sarvu, ca ‘ncunu strunzu lu vinu no’ mi mmiŝcau.”