Nnu pièzzu ti Mišciagni si nni vai,
cu cuddu ca sapia fatti e uài
ti quanti t’ogni vvanda lu circàunu,
ch’èra tanta la fitùcia ca nci tàunu.
Sintìa tutti e pparlàva sempri chiàru
puru ti fronti a ncùnu casu amàru,
ma lu carbu pi ccomu lu ticìa
cu nna spiranza ognunu si nni šcìa.
Amicu ti tanti, e ttutti li trattàva,
a cci ncuntrava cu ttutti si firmava,
nna štretta ti manu e, toppu, nnu salutu,
sempri sorridenti e mmai currùtu.
Miètucu capaci e omu assai ngarbatu,
ti amici e cconušcenti rispittàtu.
Fìgghiu ti famiglia e ddi princìpi sani
uardàva ‘n facci a ttutti li crištiani.
No mmi pari veru! Ucciu nd’è llassatu!
Eppùru, lu vitìvi šcušcitàtu,
sin’a ll’ùrtumu sempri ndaffaràtu,
e quantu valìa a ttutti è ddimuštràtu.
Migghiàri e mmigghiàri, ošci, hannù vinùtu
cu tti tannu, ccussì, nn’àtru salutu,
comu ogni Ddumènaca, c’assìvi ti la Messa,
salutavi tutti, senza šcì ti pressa.
Ncora no ssacciu, pircè hagghiù vinutu,
no vvògghiu crèu ca, propria, ti nnà šciùtu.
Emanuele Castrignanò